Amantele n-au nicio vină?

„Mi se dăruia de fiecare dată cu fiecare părticică și cu fiecare atom. Cu fiecare fibră din buzele nesfârșit de roșii… Mă privea mereu ca pe unicul bărbat existent. Probabil, pentru ea, asta întruchipam. Și în momentele în care eram același trup, pe buze avea mereu un murmur: era numele meu. Și acesta îmi suna în urechi mult mai încet decât și ar fi dorit ea să l aud…! Știa să tremure sub privirea mea, dar nu de frică, ci dintr un fior care se năștea spontan atunci când îi admiram pielea, sânii și gura care mă sorbea de fiecare dată ca pe cea mai fină șampanie. Ne iubeam într un mod spontan, de fiecare dată când ne întâlneam, fără să mai întrebăm nimic, fără să ne mai cerem voie… Era un acord total, tacit, ca un contract pe care îl semnam amândoi, de fiecare dată, printr o simplă privire. După ce ne despărțeam, nu mai rămâneau decât lacrimi care se formau la gândul fericirii ce aveam să o trăim la următoarea întâlnire. De fiecare dată a fost la fel: o pasiune mistuitoare care nu și pierdea intensitatea pe măsura trecerii timpului. Povestea s a terminat, însă, ca energia dintr o baterie ce refuză dintr o dată să mai alimenteze cu viață angrenajul pe care îl punea așa de frumos în mișcare. Fără să anunțe asta, dinainte, printr o încetinire… Printr un repaus. S a terminat cu un telefon și câteva cuvinte reci, spuse la repezeală. O voce lipsită de pasiunea care mi făcea fluturii din stomac să și piardă orice direcție și orice sens. Ea nu era a mea. Nu a fost niciodată! Ar fi vrut de multe ori să mi spună asta, atunci când ne ntâlneam, dar nu a avut timp. Și chiar îi dau dreptate…”Fragment – “Amantele n-au nicio vină?